Dim Sum and tea...

Am trecut de multe ori prin fata vitrinei prafuite, dar niciodata la o ora la care usa sa fie deschisa... nu mi-am putut da seama pana azi ca in spatele geamurilor ticiste cu ceainice, minuscule boluri de ceai si pergamente de bambus, este o lume incredibila, care te poarta departe, la mii de kilometri si care iti rasfata, cred, toate simturile in acelasi timp... Tot ce trebuie sa faci este doar sa deschizi usa si sa pasesti...

LE THE este un mic, minuscul ca sa fiu exacta, restaurant dim sum/tea pe o strada neimportanta si care confirma a cata oara, oare? ca mancarea buna si atmosfera prielnica se gasesc rar la strada mare, acolo unde este plin de turisti si trecatori grabiti...

Restaurantul are o singura incapere, incredibil de mica (sunt chiar curioasa cum rezista in fata cheltuielilor, mai ales ca preturile sunt mai mult decat rezonabile!), unde te intampina 5 mese intr-o gradina chinezeasca decorata cat sa nu te apese sobrietatea si atat cat sa nu te deranjeze prea multe detalii. Din teresa interioara improvizata, ochiul ti se odihneste pe un perete intreg plin cu cutii de ceai si ceainice si boluri chinezesti de toate formele si marimile, sau mai corect spus de toate "micimile"!

Si "micimi" identice iti sunt aduse pe masa impreuna cu un mare ceainic de ceai aburind, cu arome care mai de care... Intre doua vorbe si ceva dim sum, nici nu iti dai seama cat de practic e sorbi lichidul caldut si imbietor din acele boluri minuscule fara sa risti ca ceaiul sa fie prea fierbinte sau prea rece...

Iar mancarea... Imagineaza-ti tot felul de ravioli chinezesti, creveti, legume, pui in foita de orez, in pasta de porumb, orez in frunze de lotus... cam toate bunatatile la abur din bucataria chinezeasca, de data asta in portii contrastand puternic cu micile picaturi pentru servit ceaiul... Si pentru ca trebuia sa incercam si ceva nou, am luat clatite in foita de orez cu pui si vita. Si te asigur ca nici ceapa prajita de deasupra nu era deloc de lasat in farfurie.

E adevarat ca daca vii la Geneva, vii pentru fondue. Dar daca vrei sa incerci si altceva, asculta-ma... Le THE pe rue des Rois... ;)

Astazi mancam… cu labutzele!

Desi nu prea am stiut niciodata ce ingrediente pun etiopienii in mancare, cum fierb carnea, ce condimente folosesc sau macar din ce e facuta pasta aia de seamana cu fasolea noastra batuta, un lucru am inteles de la inceput: este atat de buna pentru ca o mananci cu labutzele!!!

Mai tii minte cand erai mic si cea mai buna mancare era cea pe care, spre disperarea parintilor, o mancai fara furculita, fara cutit, uneori si fara sa te fi spalat pe maini? Sunt convinsa ca exact aceasta “incalcare a normelor” face ca o fiertura de carne, cu ceva legume, cu o pita pe post de tacam sa devina un festin cum rar intalnesti. E adevarat ca si condimentele isi joaca rolul, reusind sa dea un gust aparte intregii compozitii.

Poti gasi o multime de restaurante etiopiene prin Geneva si sunt convinsa ca multe dintre ele sunt bune si iti satisfac destul de bine curiozitatea. Pe mine insa doar doua m-au atras, in primul rand, pentru ca mancarea a fost extraordinara si pentru ca de fiecare data a trebuit sa comandam mai putin decat numarul de persoane pentru ca nu poti niciodata sa termini cat iti aduc ei. Si apoi, ineditul fiecaruia a contat suficient.

Unul din ele nu are nume, nu stiu foarte bine adresa si, de cele mai multe ori, chiar daca iti da cineva indicatii exista sanse suficiente sa nu te descurci. Un lucru e cunoscut: la etiopianul/eritreeanul de la Jonction trebuie sa te duca cineva! Pentru ca poate nimeresti strada si numarul, dar… exista riscul sa nu nimeresti apartamentul!!! Da, da, este un restaurant tinut de o familie, intr-un apartament al unui bloc; mama gateste – doar 2 feluri de mancare – si restul familiei se ocupa de clienti. Suficient sa iti spun ca mereu e plin!

Ineditul celui de-al doilea restaurant pe care ti-l recomand este interiorul amenajat ca un sat etiopian cu garduri, cu casute, acoperisuri de paie, mese din rafie impletita, de toate! E adevarat ca meniurile cu coperti imblanite nu prea sunt pe gustul meu, dar La Gazelle d’Or (Rue de Lyon) a stiut sa isi aleaga bine bucatarul.

In aceste conditii, eu zic ca… poti experimenta o mancare buna de… sa te lingi pe degete!!!

Montreux Jazz... Cafe

Printr-o conjunctura ciudata, am ajuns sa imi petrec destul de multe ore in Aeroportul Geneva. Initial, desi eram trei si nu puteai spune ca ne plictiseam, ne-a cam ingrozit ideea... Geneva... magazinele din aeroport inchid la 7.30... cafenele la 8.00... noi, la mama naibii de o cafenea suportabila si neputand pleca pentru ca deh... asteptam sa se decida odata soarta avionului pe care il asteptam.

Un chelner dragut, impresionat, cred, de figura mea lunga, disperata pentru ca nu mancasem cam de multicel, ne indreapta spre Sosiri... Acolo e deschis pana la 11.00!!! Woooow...

Ajunse jos, supriza a fost de-a dreptul placuta: Montreux Jazz Cafe, deschisa doar de 2 saptamani si la Geneva si nu doar pe perioada festivalului. Este o replica, evident in miniatura, a cafe-ului original din Montreux - unul din importantele locuri unde iti poti rasfata o data pe an urechile. (Si sa nu uit! Poate salvezi linkul de mai sus! De anul asta, toate concertele ce au avut loc vreodata la Montreux vor fi puse on line!!!)

Desi cam asta ar fi scopul, despre mancare nu am prea multe de povestit... am luat niste tapas libaneze foarte bune, la un pret chiar acceptabil, un vin bun, elvetian (de Valais - sunt cele mai bune) si... ne-am lasat in voia muzicii... si nu a oricarei muzici... Bineinteles, se asculta jazz! Dar... pe perioada Festivalului, se asculta preluari de la diversele concerte care au loc in momentul respectiv in Montreux. Noi ne-am delectat cu ceva Otis Tayler si The Raconteurs.

In asemenea conditii e clar ca ma pot lauda ca am petrecut o seara de-a dreptul agreabila intr-un aeroport!!! (desi premiza de la care am plecat nu era chiar placuta - avionul asteptat a fost anulat!!!). Ne-am simtit atat de bine... vinul bun, chelneri simpatici (mai ca ii convinsesem sa ne lase sa scriem si noi pe peretele dedicat vedetelor :p ), muzica... SUPER! Asa incat... daca atunci cand vine momentul, nu ma gasiti la iesire, incercati si la Montreux!!!

Piazza Navona...

Piazza Navona... scrie pe placuta de piatra...

Am descoperit, de curand, un loc nou unde atmosfera, cafeaua si curtoazia chelnerilor ma relaxeaza foarte tare si unde ma pot pierde de nebunia zilei... si, culmea, chiar in orasul meu. Da, da! Persoane dragute, amabile si zambitoare care iti arata ca le face placere ca le-ai calcat pragul si te servesc cu tot dragul...

NAVONA Cafe, pe Tudor Stefan, este un colt de Italia in Bucurestiul asta plin de masini, injuraturi si nervozitate. Putin retrasa de la strada, cu un decor cald si primitor, cafeneaua te imbie sa te retragi din haosul de la serviciu si sa te bucuri de cateva minute de relaxare, cu cafea buna si muzica imbietoare.

Prima data, am fost la ei intr-o vineri. Si pentru ca in week-end, pe langa prajiturile "usual", cineva (stim noi cine!) face si prajitura casei, evident ca pe langa un cappuccino (de proba :P ) am luat si o felie din faimosul dulce. Nu e nimic italienesc, dar e bunut, bunut, nu prea dulce si nici cu prea multa crema... destul de... pe gustul meu. Cafelei nu am avut ce sa ii reprosez, doar faptul ca barmanul este adeptul prafului de cacao pe spuma de lapte, iar eu adepta scortisoarei... in rest... ca la carte! Ba, mai mult, a doua oara cand am fost, mi-a pus scortisoara...

Cred ca ti-ai dat seama, foarte mult din atmosfera se datoreaza patronilor. Sunt niste amabili si simpatici care stiu sa te trateze. S-au inspirat din experienta cafenelelor din Navona si au reusit sa recreeze intimitatea (culmea!) oferita de piazza originala. Aproape ca, daca inchizi ochii, vezi fantanile si toti pictorii si vanzatorii ambulanti si actorii care isi fac veacul in Navona.

Iar pe placuta de la intrare scria... Piazza Navona...

Doar o gustarica...

Pentru ca, asa cum ti-am mai spus, in Venetia e destul de dificil sa gasesti vreun restaurant deschis dupa ora 22.00, am ajuns intr-o seara in Cicchetteria CA LEON, lihniti de foame (da, cam des ne prindea seara nemancati! dar ce vrei? eram mult prea prinsi de scopul nostru ca sa ne aducem aminte sa mancam la timp!). Astfel, am ajuns in acest barulet cu pereti rosu-portocaliu de iti luau ochii si care reuseau sa te hipnotizeze suficient cat sa uiti de durerea de picioare (indusa cu grija si sadism de granitul stradutelor venetiene!).

Cicchetteria este echivalentului barului de tapas de la spanioli. Iar portiile sunt obligatoriu formate din carne/peste si legume. Evident pestele inglobeaza tot felul de oratanii marine prajite, marinate, cu sosuri, fara sosuri, frigarui, in mix... tot ce iti doresti. Iar legumele sunt fie la gratar, fie marinate in ulei, asa cum numai italienii stiu sa faca de nu-ti urla niciodata ficatul.

La Ca Leon nu aveau decat peste. Caci, vorba chelnerului, in Venetia e mai usor sa iesi la pescuit, decat sa scoti o vaca la pascut... Si trebuie sa ii dam dreptate! (Cred ca singurele animale de care te impiedici pe strada, la propriu!, sunt vietati din acelea mici de le spune caini sau ma rog...). Dar sa revenim! La baruletul asta de pe Santa Croce, 215, am mancat un misto di frutti di mare excelent. Mi-a placut mai mult decat cel din Roma si, pe bune, eu sunt fan bucataria romana! Banuiesc ca lipsa unei cantitati impresionante de ulei (pe care o gasesti cam in orice mancare romana!!!) si felul in care fusesera gatite lighioanele cu pricina au schimbat total nu doar gustul, ci si consistenta salatei. Ti-o recomand cu maxima caldura! Si daca mai pui pe langa si ceva dovlecei la gratar sau anghinare ai o gustare... gustarica, nu gluma!!!

La Zucca

Intr-o seara cautand cu mare disperare un loc unde sa mancam, pierduti prin Santa Croce, am trecut pe langa Ostaria la Zucca. Localul mi s-a parut atat de dulcel... era micut, cochet, portocaliu cu verde, intr-o casuta langa un canal (da, stiu, ma vei intreba ce casa nu e langa un canal in Venetia! eh, uite ca asta e langa un canal dragutel!!!) pe care poti veni cu barca la restaurant si poti gasi usor loc de parcare, dupa cum se lauda si familia care il tine.

Din pacate, era tarziu si proprietarii si-au cerut mii de scuze ca nu ne mai puteau oferi nimic de mancare. Inchisesera bucataria deja de o ora. Deh! daca si noi cautam de mancare la 12 noaptea intr-un oras care se culca devreme... Am plecat cu gandul de a reveni pentru ca eram sigura ca "mirosul" pe care incercase Fede sa mi-l cultive nu ma insela: descoperisem un loc unde se mananca bine si, mai ales, un loc unde faceau paste cu flori de dovleac!!!

Pana la urma nu am reusit sa regasesc straduta, canalul, casa cu portocaliu si verde... Am avut insa confirmarea de la un amic ce locuia la Venetia de ceva vreme: cei de la Zucca gatesc excelent si stiu sa imbine legumele proaspete astfel incat sa te transforme intr-un adevarat fan.

Nu e first hand experience, recunosc! Am insa incredere in recomandarea facuta si de-aia am transmis-o mai departe. Si fii sigur, data viitoare voi avea grija sa devina first hand... :)

Pizza... miammmmm...

Desi nu imi prea sta in obicei sa "trag la hanuri" turistice, la insistentele unor prietene din Venetia, am incercat intr-o seara ploioasa: GINO's. Partea cu "ploioasa" e importanta, pentru ca in lipsa "potopului" cred ca as fi ales tot un restaurant restras, undeva in afara traiectoriilor turistice.

Dar, sa revenim... pe Lista di Spagna, in Cannaregio, 157, destul de aproape de gara, se afla pizzeria cu pricina, unde gasesti "maybe one of the best pizza in Venice", dupa cum zice si cartea lor de vizita. Dupa ce am intrat, suspiciunile mele cu privire la calitatea mancarii au mai disparut. Si asta, pentru ca interiorul simplu, fara impopotonari inutile, dar foarte primitor iti garanteaza ca, desi deveniti populari, proprietarii nu au renuntat sa gateasca bine.

Ma cunosti si prin urmare nu ar trebui sa te mire cand spun ca, descoperind in meniu pizza ai frutti di mare, nu mi-a mai trebuit altceva. O pizza si o carafa de vin roshu, de-al casei, ne-au convins ca am ales bine. (DA! Stiu ca roshul nu se prea potriveste cu fructele de mare, dar daca omul are arsuri la stomac de la alb... mai comite si "pacate"!!!) Asteptam pline de curiozitate pizza dorita, mai ales ca prietena mea, cu o zi inainte, se pacalise, in alta parte, cu doua scoici si un crevete pe o farfurie de coca cu sos de rosii...

Dar experienta din seara noastra ploioasa s-a dovedit exact opusul... Vinul era usor, cat sa iti scoata umezeala din oase, putin aromat, cat sa potenteze gustul mancarii... (Nu te panica!!! Nu incep acum cu descrieri romantate, cu vinuri ce au gust de fructe de padure, dezvoltand aroma profunda a perelor in parg... nu e stilul meu! Plus ca la vinuri nu prea ma pricep! Inca! :) ) Pizza era plina de diverse animalute marine, din alea cum imi place mie... miammm... cu usturoi, busuioc proaspat si sos de rosii... o minunatie!!! Daca bucataria nu s-ar fi inchis intre timp cred ca as mai fi luat o portie! (Ce vrei? Imi era foame! Nu mancasem de la micul dejun si era deja 10 seara...)

Aluatul avea un gust foarte bun, era crocant si subtire si cu condimente... Fata care ne-a servit, fiica bucatarului, ne-a povestit ca tatal sau, brutar/ patiser/ pizzer la viata lui, din experiment in experiment inventase o reteta proprie (o reteta pe care nu o gasesti in alta parte ;) )... Si trebuie sa recunosc, era chiar bun! O baza excelenta pentru jocul de arome si gusturi al umpluturii...

Si sa nu crezi ca am avut noroc si pana am terminat de mancat a trecut potopul... In niciun caz! Dar, dupa o cina excelenta si o conversatie placuta cu turistii de la masa invecinata, cui ii mai pasa ca in drum spre hotel, trebuia sa urce, pentru a suta oara, nesuferitul ala de Ponte dei Scalzi...